De curând a părut la Editura Cambridge University Press lucrarea ”Bears of the world. Ecology, Conservation and Management”, editorii Vincenzo Penteriani și Mario Melletti, adunând un grup de peste 200 de cercetători și experți în cele opt specii de urși din lume, pentru a construi o lucrare amplă privind conservarea și managementul acestor specii.

Recunosc că nu am citit lucrarea. Am să mă apuc de ea acum, în liniștea sărbătorilor carantinate, dar am aruncat o privire prin ea, de curiozitate, să văd cum se discută despre ursul brun din România, căci cartea e despre urșii din lume. Prezentarea lucrării pare că prezintă și contextul din România : ”Bears have fascinated people since ancient times. The relationship between bears and humans dates back thousands of years, during which time we have also competed with bears for shelter and food. In modern times, bears have come under pressure through encroachment on their habitats, climate change, […]. It reveals the fascinating long history of interactions between humans and bears and the threats affecting these charismatic species [..]”, dar supriză in text sunt 14 (paisprezece!!!) referiri la România, toate cu caracter general, ceva despre genetică, ceva despre atacuri ale urșilor si ceva despre urșii din captivitate. M-a trecut un fior rece! Întorc paginile la secțiunea contributori și citesc de două ori numele lor. Spanioli, francezi, polonezi, japonezi, turci, iranieni, ruși, nu mai vorbesc de americani, canadieni și suedezi ce fac parte din echipa de autori. Niciun român! Globalist din fire și iubitor de România din născare și prin educație, simt tristețe și frustrare și încerc să îmi aduc aminte de ce am ales (de bună voie și nesilit de nimeni) să lucrez în acest domeniu ermetic la noi în țară.

De cel putin 14 ani, de când activez în domeniul conservării și managementului faunei și în special al carnivorelor mari, fără să scotocesc prin memorie după anii de studenție la silvicultură, aud constant că România are cel mai performant management al carnivorelor, cea mai mare populație, cele mai bune habitate iar experții de la noi sunt prezenți în cele mai reprezentative foruri stiințifice la nivel mondial. Si totuși România și experții ei (cu o oarecare modestie, si acum cu puțină rușine consider că fac parte din experții români) nu au contribuit la această lucrare amplă, si nu doar că nu au contribuit dar toate referirile la România provin de la autori străini de țara noastră (adică nici măcar nu au călcat pe aici vreodată). Dacă nici asta nu e un semnal de alarmă privind cercetarea și managementul ursului brun pe tărâmuri mioritice, atunci nu poate să fie decât rea-voință din partea editorilor. Puțin probabil însă acest al doilea scenariu, deoarece comunitatea științifică tinde să maximizeze rezultatele prin maximizarea colaborării cu cât mai mulți cercetători. Pe scurt … nu existăm ca cercetare și ca model de management la nivel European si internațional, deși trebuie să afirm cu mândrie că în ultimii 5 ani au fost cel puțin 1-2 publicații pe an ale cercetătorilor de la noi (Universitatea din București, ACDB, Universitatea Transilvania din Brașov, Asociația Milvus etc.) în jurnale bine cotate la nivel internațional. Paradoxal, avem o populație mare de urs dar nu putem să exportăm informații și bune practici către alte comunități, de unde putem specula că (1) nu avem ce practici să exportăm căci lucrăm după ureche și suntem mai mult norocoși decât organizați, (2) nu avem informații complete și structurate pentru a fi prezenți cu știința noastră la masa celor ce contează, (3) nu avem capacitatea de a ne prezenta, și în termeni de știință valorifica, cunoștiințele și experiența. Nici nu mai contează dacă mai sunt și alte speculații disponibile, deoarece prima speculație e cea care contează cu adevărat pentru noi, deoarece ar trebui să avem puterea și maturitatea de a recunoaște că sistemul bazat pe noroc și încercări după ureche nu e sistem. Zilele trecute un prieten ancorat bine în administrație și cu relații constante în grupurile de experți europeni îmi reamintea că în România nu avem o bază de date funcțională, completă si disponibilă la nivel național legat de populația de urși, legat de urșii vânați, distribuția și numărul conflictelor, despăgubiri acordate pentru pagube etc. De fapt avem mai multe baze de date prin mai multe instituții și organizații dar ele diferă și sunt practic incompatibile, mai pe scurt, dacă ai vrea să faci o cercetare complexă folosind datele existente și să o prezinți la nivel național sau internațional legat de situația de la noi e ca și cum ai trage cu arcul legat la ochi. Noroc chior să prezinți ceva apropiat de realitate!

Creșterea nivelului de cunoștințe nu este doar un deziderat cu pretenție științifică. În contextul conflictului actual generat de suspendarea vânătorii ursului brun in toamna anului 2016, una din dilemele asociate acestuia este reprezentat de potențiala clasificare a populației de urs din România ca fiind o ”populație politică”, adică o populație a cărei atribute sunt stabilite pentru a servi unor interese politice (Darimont et al., 2018) sau de grup. Îmbunătățirea cunoștințelor prin metode verificabile și transparente (piloni ai sociologiei științei) reprezintă un obiectiv asumat de toți factorii interesați de managementul speciei și ar elimina orice suspiciune actuală. În cadrul unui atelier de lucru organizat de Platforma U.E privind coexistența între oameni și carnivorele mari in iunie 2017, au identificat mai multe priorități printre care: Crearea unui proces incluziv, transparent, pe baza căruia să se poată aborda în mod eficient problemele carnivorelor mari; Elaborarea unei politici clare pentru deciziile privitoare la gestionarea carnivorelor mari; Îmbunătățirea metodologiei de monitorizare a carnivorelor mari. De asemenea managerii de faună (gestionari de fonduri cinegetice sau administratori de arii protejate), cercetătorii și alti factori interesați au agreat că ”… managementul carnivorelor mari trebuie întemeiat pe dovezi științifice temeinice, utilizându-se cele mai bune şi mai demne de încredere date disponibile. Aceste eforturi necesită continuarea activităților de cercetare, dezvoltare şi integrare a eforturilor de monitorizare, implicând toate grupurile de interes în metodele de colectare.” (Declarația comună adoptată de către membrii prezenți la atelierul de lucru).

Dacă vom rămâne în aceași paradigmă a ”celui mai bun management” și a ”celei mai mari populații” respectiv în paradigma unei populații politice de urs fără să avem înțelepciunea de a construi un nou sistem funcțional, coerent, integrat social și ecologic de management al ursului, vom ajunge la momentul în care cineva va constata ”sinuciderea” sistemului prezent. Pierderile vor fi enorme pentru vânători, cercetători, fermieri și urși. Se prefigurează o nouă abordare în conservarea biodiversității datorită contextul international și datorită schimbărilor politice din acest an. Se va reuși cel puțin demararea construcției unui nou sistem de management bazat pe o structura instituțională solidă și monocefală, bazat pe relația dintre vânător și proprietarul de teren, bazat pe transparență și fundamentat științific transdisciplinar?

E nevoie de o schimbare în structura autoritățiilor responsabile, e nevoie de reașezarea sistemului de management cinegetic, nu doar prin cârpirea contractelor și normelor actuale ci prin reașezarea contractelor pe bază de responsabilități și colaborare între cei trei piloni cheie, stat-manageri de faună-proprietari. Pentru a reconstrui un sistem de management al ursului e nevoie ca cercetarea să fie sprijinită și mai ales să fie încurajată să ofere soluții creatorilor de politici, soluții care să poată fi încorporate într-o viitoare lucrare științifică privind ecologia, conservarea și managementul urșiilor în lume, deoarce în ciuda problemelor de la noi merităm să fim și noi în ea.