O dilemă fără început și fără sfârșit

Discuțiile dintre diferiți factori interesați de conservarea ursului brun a început odată cu aderarea României la Uniunea Europeană când, obiectivele de conservare a biodiversității au devenit de interes public, iar grupurile au început să dezbată obiective și măsuri noi în conservarea speciei. Promovând politici specifice instituțiilor captive grupurilor de interese, factorii decidenți au amânat schimbarea paradigmei cinegetice, respectiv adoptarea unor măsuri de management fundamentate pe realitatea ecologică și socială actuală din România. În anul 2016 discuțiile s-au transformat în conflict, datorită interzicerii vânătorii speciei, motor principal al managementului istoric al ursului, decizie susținută de publicul larg poziționat conștient sau inconștient într-o perspectivă biocentristă asupra speciei. În prezent conflictul este construit și dezvoltat în jurul a câtorva teme centrale: mărimea populației, pagubele și atacurile de urs și degradarea habitatului, vânătoarea fiind doar cireașa de pe tort. În prezent, conflictul are toate caracterele unui război religios, în care valorile morale și credințele reprezentanțiilor factorilor interesți nu pot fi nici măcar discutate darămite negociate. Valorile au însă un caracter specific, sunt personale, prin urmare agreegarea grupurilor este mai solidă și sunt profunde, prin urmare fiind greu de schimbat.

Slăbiciunea sistemului față de presiunile grupurilor de interese (vânători, fermieri, administrații locale, conservaționiști, media etc.) consolidate de valori sociale diferite (atenție, nu greșite!), vine însă din incapacitatea de a fundamenta decizii pe baza caracteristicilor peisajului românesc (definit ca rezultat al interacțiunilor factorilor abiotici, biotici și culturali sau sociali), respectiv din utilizarea unor informații de ordin ecologic, dar și social, perimate sau neconcludente. Nu putem planifica un studiu eficient de monitorizare a populației de urs fără a avea informații corecte asupra deplasărilor urșilor într-un anumit peisaj. Nu putem planifica măsuri de conservare a habitatului neînțelegând cum este acesta utilizat de urs și care sunt zonele cu adevărat importante. Nu putem susține măsuri de reducere a conflictelor (inclusiv de natură cinegetică) neînțelegând la nivel minim mecanismele ecologice și biologice dar și sociale ce stau la baza apariției conflictelor, respectiv la distribuția neuniformă a acestora în peisaj. Incapacitatea de a ajunge la un acord asupra soluțiilor, inclusiv de a asuma obiective clare privind mărimea populației, menține un status quo nefavorabil conservării, dar foarte util jocurilor politice în care sunt angrenați actorii principali ai grupurilor aflate în conflict. Deloc suprinzător însă, toate părțile implicate în managementul speciei au recunoscut necesitatea fundamentării obiectivelor și măsurilor pe informații clare privind populația de urs brun și pe date reale de ecologie a speciei în regiunea Carpatică. Această abordare de tip științific, este singura care poate aduce îmbunătățiri, dar fiind folosită în discursul politic de toate grupurile, riscă să rămână o formă fără fond în lipsa alocării pe termen lung a unor resurse pentru cercetare. Contextul e și mai complicat deoarece doar abordarea ecologică fără perspectiva socială nu va avea puterea de a duce la un armistițiu pe termen lung, prin urmare nu doar cercetarea ecologică trebuie susținută.

Veșnica problemă, cea a mărimii populației menține într-o zonă a echivocului întreg sistemul de management, făcând posibilă apariția abuzurilor și greșelilor. Veșnica soluție indicată de decidenți și anume a studiilor care vor spune odată pentru toteaduna câți urși avem este prezentată ca Sfântul Gral al unui management eficient. Identificarea cu o precizie acceptabilă a mărimii populației de urs ar facilita cu siguranță găsirea mai multor soluții care să fie agreate de factorii interesați, dar cunoașterea numărului de urși nu este o soluție în sine. Când autoritățile vor asuma o valoare, ea va fi inutilă dacă nu va contribui la descrierea densitățiilor de urs la nivelul arealului de distribuție a ursului, dacă nu va descrie structura pe sexe a populației, și dacă nu va permite analiza modului în care ecologia speciei și comportamentul indivizilor este influențat de infrastructură și schimbările în utilizarea terenurilor. Pentru a valorifica în timp util rezultatele unei estimări realistice a populației de urs, autoritățiile ar trebui să pregătească în paralel cu evaluarea populației și scenarii posibile pentru viitoarea gestiune a ursului.

Ce rol joacă densitatea urșilor în problemele legate de conflictul om-urs? Principiul general, susținut de o corelație frecvent întâlnită (dar tot frecvent de o putere redusă) între densitățiile de animale dintr-o anumită zonă și frecvența pagubelor (ex. mistrețul, cervide, cormoranii etc.), este că creșterea numărului de pagube produse de urs este rezultanta directă a creșterii densităților. Seturile de informații din România cu care am lucrat în ultimii ani, nu au reușit nici să confirme nici să infirme la modul general această ipoteză, deși în mod specific am observat o influență a numărului de urși asupra apariției pagubelor, deci mai e de lucru pe subiect. Spre exemplu, chiar daca densitățiile din zonele Baraolt (Covasna) și Mădăraș (Harghita) sunt apropiate ca valori cu cele din zona Tulnici (Vrancea) (considerând perioada pre și post hibernare), numărul pagubelor din aceasta din urmă este semnificativ mai mic decât numărul pagubelor din primele doua regiuni. Un alt exemplu este faptul că deși avem densități ale ursului apropiate de alte țări (ex. Croația, Slovacia) numărul de atacuri ale urșilor asupra oamenilor este semnificativ mai mare. Prin urmare este firesc să încercăm să căutăm explicația apariției mai frecvente a conflictelor și în modul de gestiune a habitatului, în modul de desfășurare a activitățiilor agricole, zootehnice, recreative sau cinegetice sau chiar în contextul social și educațional. Frecvent situațiile în care pagubele devin regulă sunt cauzate de urși habituați sau condiționați de mâncare, care profită de neglijența umană pentru a compensa deficitul sau accesul la resursele de hrană naturală. Când pagubele devin regulă, problema este mai complexă și este datorată cel mai probabil unui cumul de factori ecologici și antropici, ce ne permit să definim o zonă ca fiind o zonă cu risc ridicat de apariție a pagubelor.

Care sunt factorii care contribuie la habituare sau condiționare de mâncare? Este mărimea populației o condiție pentru apariția acestui fenomen? Principalul motiv pentru care ursul este atras spre comunităţi umane este concentrarea de resurse de hrană ce pot fi găsite proximitatea localităților pe perioade lungi de timp, spre deosebire de concentrările naturale de hrană care au un caracter sezonier. Din acest context apare premisa că orice urs poate fi implicat de-a lungul vieţii lui într-un conflict cu omul. Această afirmaţie nu concluzionează însă că orice urs este un pericol, ci că un conflict este determinat de utilizarea în comun a unei zone de către oameni și urși. Mai simplu spus pentru zero pagube e nevoie de zero urși. În general urşii juvenili și femelele cu pui au o predispoziţie mai ridicată de a viețui în proximitatea zonelor locuite, fie datorită faptului că în multe situaţii accesul lor la hrana naturală (în special când cantitățile sunt limitate) este împiedicat de prezenţa urşilor dominanţi sau, folosesc prezența umană ca metodă de protecție proprie sau a progeniturilor. Acest comportament defensiv, natural, este ajustat în discursul public fiind folosit ca și argument pentru a evidenția densități mari ale urșilor. Premisa e că în populații mari exemplarele slabe vor fi împinse în afara arealului cu condiții bune de hrană de către exemplarele mai puternice. Nimic greșit în acest raționament dar, atenție, în lipsa unor informații concrete privind populația de urși și utilizarea de către aceștia a habitatului, el riscă să fie un sofism. În ce măsură acest fenomen de utilizare marginală a habitatului de către juvenili și femele este și cauza unei frecvențe ridicate a pagubelor este greu de cuantificat în condițiile din România deoarece el ar trebui corelat cu schimbările în densitățile locale și sezoniere, cu calitatea habitatelor (nu la modul general ci specific raportat la anumite habitate și la un anumit sezon), cu gradul de dezvoltare a infrastructurii si cu multi alti factori inclusiv de origine antropică. Afirm aceste lucruri deoarece este evident că în România densitățiile variază atât sezonier cât și regional, prin urmare este greu de explicat, strict în raport cu mărimea populației, fără alte informații suplimentare, de ce în anumite zone (de ex. Valea Prahovei, Tușnad, Brașov, Arefu) prezența urșilor în proximitatea localităților este permanentă, comparativ cu alte zone din Carpați, unele chiar marginale, unde pagubele apar sezonier. Ce știm clar e că anumite zone sunt zone fierbinți din perspectiva pagubelor și atacurilor urșilor și mai știm că aceste zone produc majoritatea știrilor negative, prin urmare situațiile specifice sunt folosite pentru a generaliza. Ce surprinde e că aceste zone sunt cunoscute de zeci de ani, unele au devenit zone fierbinți printr-o combinație de factori (degradarea habitatelor, existența unor coridoare ecologice, construcția de infrastructură liniară, relocarea urșilor habituați fără ai marca și monitoriza etc.), majoritatea antropici. De ce au rămas ele zone cu conflicte decenii la rând și de ce măcar acum nu începem să prioritizăm și ierarhizăm nu doar tipurile de intervenție ci și zonele în care trebuie intervenit?

Dorește sincer statul să investească resurse pentru a susține conservarea speciei? În prezent procesul de compensare a pagubelor produse de animale sălbatice, unul dintre puținele mecanisme de suport existente la noi, este greoi sau chiar limitativ (de ex. nefiind eligibile pentru compensare atacurile asupra oamenilor). Efectul așteptat al compensațiilor anume, acela de a menține toleranța față de specie, este redus sau chiar anulat de întârzierile mari la plata despăgubirilor, întârzieri generate de un sistem centralizat care transferă plângerea fermierului și decizia de plată prin zeci de birouri până ajunge în mapa ministrului. Dorește statul să folosească vânătoarea ca unealtă de management a conflictelor om-urs? Atunci întrebarea nu e dacă, ci unde și cum vrea să o facă? Decidenții (și aici nu mă refer doar la politicieni ci și la funcționari) vor trebui să își asume că răspunsurile nu vor mulțumi pe toată lumea. Ba și mai mult, ar trebui să știe că, dacă efectele nu vor fi cele așteptate, vor nemulțumi pe toată lumea. Un sistem integrat nu poate fi unul impus, el trebuie negociat cu actorii implicați, altfel va fi din nou dovada intenției de a gestiona fără a asuma. Nu există niciun dubiu, toți ochii vor fi orientați către rezultate.

Prin urmare, pe măsură ce lipsa decizilor duce la deteriorarea întregului context, taberele adună noi adepți, problemele se accentuează și asumarea devine tot mai dificilă. Nimeni să nu se lase păcălit, conflictul nu e între om și urs, e între oameni cu viziuni și valori diferite. Subiectul nu mai este deja unul din domeniul ecologic ci este unul socio-politic, iar mai grav e că are și tentă naționalistă. Este un subiect al cărui început nu și-l amintește nimeni și care nu are un sfârșit.

Un comentariu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s