Parteneriatul de la baza managementului faunei în România

Crizele ultimilor ani, reformele sociale și economice de după revoluția din 1989, în special cele legate de proprietate și utilizarea resurselor, impactul social al internetului și rețelelor sociale, cerința societății de participa la decizii pun presiune și pe domeniul cinegetic românesc. Piesa centrală a sistemului de management cinegetic românesc este parteneriatul dintre entități private (ONG sau regii publice) denumite generic gestionar de faună cinegetică și statul român reprezentat de autoritatea responsabilă de vânătoare (în prezent Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor).

Acest parteneriat are la bază un contract în cadrul căruia statul, proprietarul faunei, acordă gestiunea resursei reprezentată de fauna cinegetică unei persoane juridice parte din contract care, are obligația de a plătii statului și proprietarului de teren o taxă anuală. Această taxă poate varia de la 3-4000 de euro până la zeci de mii pentru un fond de vânătoare, fiind stabilită fie de proprietari, dacă gestionarul este ales de către 50%+1 din proprietarii de pe fond, fie stabilită prin licitație în procesul de acordare în gestiune a fondului derulat de către autoritate. Suplimentar în cadrul parteneriatului gestionarul are și alte obligații precum: să dețină dotări administrative minime (un computer și un sediu), să asigure personalul de specialitate, să asigure cantitățile de hrană complementară ce trebuie dată vânatului (mai bine zis anumitor specii de vânat), de a construi sau a menține infrastructura cinegetica (hrănitori, sărării, hochstanduri, observatoare etc.). Ca parte în parteneriat administratorul faunei, respectiv autoritatea responsabilă de cinegetică, stabilește un cadrul legal și administrativ care să asigure condiții bune pentru vânătoare, principala obligație revenind în stabilirea cotelor de vânătoare ce sunt alocate fiecărui gestionar. Practic sistemul funcționează așa … statul nu are resurse să îsi gestioneze fauna și o atribuie în gestiune contra cost unui partener (gestionar) căreia îi impune regulile, iar în schimbul serviciilor oferite, statul îi acordă gestionarului dreptul de a utiliza și valorifica cum crede de cuvință parte din resursa numită faună. Ba chiar îl forțează prin penalități să realizeze cotele. În România exista dacă nu ma înșel (recunosc că nu am mai actualizat de mult această informație) undeva la cca. 500 de asociații de vânătoare care sunt, au fost sau intentionează să devină gestionari de fonduri cinegetice.

Cel puțin din 2016 aud că gestionarii fac managementul faunei voluntar (voluntar = persoană care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat), din banii lor, si că aceasta gestiune e singura acțiune directă și concretă de management a faunei din România. Cred, că istoric, vânătorii din România au avut o contribuție importantă la conservarea multor specii de mamifere și păsări în mai mare măsură decât au avut o contribuție la dispariția altora și cred că în continuare cinegetica și vănătoarea trebuie să facă parte din sistemul de management și conservare a biodiversității din România. Dar, din perspectiva în care înțelegând sistemul condițional, cineva devine gestionar în mod conștient, asumându-și bune și rele, drepturi și obligații, e puțin ipocrit să susțină că face managementul faunei voluntar, deoarece o acțiune voluntară presupune că nu astepți nimic în schimb. Dacă astepți esti deja profesionist și îți asumi și pierderile. Că gestiunea unui fond se face din banii proprii e o afirmație mai aproape de adevăr. Fondurile vin în integralitatea lor ca flux financiar din surse private, deci statul nu intervine cu sprijin financiar direct. Dintre surse merită menționate: valorificare prin vânătoare a cotelor adoptate de stat, cotizațiile membrilor vânători, contracte de servicii către primării, prestarea de servicii turistice etc. Gestionarii sunt din perspectivă economică, niste antreprenori care, fiindcă vor să utilizeze (direct sau indirect) resursa reprezentată de faună trebuie să găsească un echilibru între costuri si venituri. Prin urmare gestionarii fac management pe un flux financiar extern (puțini sunt cei care chiar nu utilizează veniturile externe si preferă să scoată bani din buzunar și de obicei sunt persoane cu potență financiară uriașă) dar pe resursa statului, într-un dans la care unii se pricep mai bine și altii mai prost. Adică unii au reușit cum, necum de duc și bani acasă. Pentru cei ce nu au reușit, conducerea autorității și parlamentarii vânători au deschis mereu portițe noi în cadrul administrativ. Pe termen scurt pare să fi funcționat, dar an de an nevoia de ajustare a cadrului legal si administrativ fie datorită obligațiilor externe fie datorită contextului social si economic actual a crescut, în consecință, pare că pe termen lung ar fi mai eficient să începem o nouă construcție a sistemului.

Contextul prezent în care se desfășoară managementul faunei este și mai complicat însă. În anul 2007 odată cu aderarea la UE, parte din speciile care se vânau pe baza de cote au devenit specii integral protejate (ex. cocoșul de munte, râsul) sau cu management special în care vânătoare se realizează pe bază de derogări (de ex. ursul, lupul). În perioada 2010-2012 multe din fondurile gestionate de Romsilva sau AJVPS-uri au trecut în gestiunea unor noi asociații de vânătoare, prin urmare posibilitatea unui gestionar de a folosi resurse obținute de pe un fond bun pentru a susține activitatea pe un fond cu resurse mai putine, a cam dispărut. În anul 2016, vânătoarea ursului (o sursă cheie de venituri pentru gestionari) a fost restrictionată. În anul 2018 peste porcină africană lovește decisiv în populația de mistreț, statul obligând gestionarii să vâneze integral efectivele de mistreț din anumite zone, fără posibilitatea de valorificare a acestora dar cu promisiunea acordării unor despăgubiri. În 2019 și 2020 vânătoarea unor specii de păsări printre care și specii protejate este suspendată în instanță. COVID-19 pune în perfuzii sistemul și limitează accesul vânătorilor străini în România, prin urmare și veniturile din vânătoare scad, gestionarii fiind obligați probabil să crească cotizația vânătorilor români, care și ei sunt limitati de restricțiile de circulație să participe la vânători. Pe scurt, criză totală în sistem și prin urmare spațiu de manevră pentru reforma lui structurală.

Teoretic sistemul ar fi trebuit deja să fie mort, dar mecanisme nevăzute, efortul personal al vânătorilor solidarizați în fața presiunilor externe sau cine știe ce miracol îl țin în viață. Cooptarea proprietarului într-un contract trilateral, ar putea fi de folos pentru faună deoarece implicarea proprietarului în conservare și management s-a dovedit în multe țări ca fiind un principiu bun, dar, pentru a ajunge la armonie într-un sistem cu trei noduri principale, e nevoie de construirea unui sistem mai complex, e nevoie de încredere și de compromisuri, prin urmare sunt șanse bune să iasă prost. E nevoie de un angajament ferm al statului față de conservarea faunei și o asumare a unor responsabilități clare de către autoritate. Nu mai este de ajuns să delege competențe unor entități private ci este nevoie ca sistemul sa fie descentralizat, reorganizat administrativ să răspundă cerințelor sociale și ecologice prezente. Oare nu îndrăznim nici acum când financiar sistemul pare colapsat să încercăm și alte abordări? Nu de alta dar societatea românească începe să dărâme zidurile din jurul sistemului și nu e sigur că ce va găsi va fi pe placul ei.

2 comentarii

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s