Carnivore mari, de la conflict la coexistență?

Materialul următor este un material mai lung, dar sintetizează contextul în care suntem în prezent în cazul managementului ursului brun. Presiunea pe autorități crește, decizii vor trebui luate rapid pentru a soluționa niste probleme pe termen scurt, dar pe termen lung e nevoie de o abordare mai complexă. Textul este preluat integral din: Chiriac Silviu, Pop I. Mihai. Carnivore mari, de la conflict la coexistență? Marius Stoian, Magor Csibi, Grațian Mihăilescu (editori). 2020. Calitatea Vieții: tehnologie în retroumanism: viitorul cu puterea comunităților. Vol. I. București. Editura Club România. pag. 774-782

Conservarea biodiversității este o problema complexă în lumea noastră modernă și aglomerată. Existența unor convenții și directive internaționale (de ex. Convenția privind diversitatea biologică, Convenția de la Berna, Directivele Păsări și Habitate, Convenția Bonn, CITES) care confirma asumarea unui angajament la nivel european pentru conservarea biodiversității. Oamenii au în general o surpriză constatând că speciile de carnivore precum  (ursul brun, râsul si lupul), deseori considerate greșit ca animale care au nevoie de sălbăticie intacta, se numără printre speciile care apar tot mai des în proximitatea sau chiar în interiorul zonelor populate de oameni, iar această aparentă poveste europeană de succes a conservării carnivorelor mari, a venit la pachet, cu o marea diversitate a conflictelor. Ne propunem să oferim câteva orientări privind situația carnivorelor mari din Romania în contextul administrativ și legislativ care a guvernat și reglementează astăzi managementul acestor specii protejate. Ne propunem de asemenea sa abordam o scurtă analiză a conflictelor și să exploram câteva strategii potențiale pentru prevenirea, reducerea și gestionarea acestor conflicte, astfel încât să putem spera că în Romania, vom putea vorbi ca s-a atins încă odată ceea ce noi numim – Coexistență!

De ce se discută despre conservarea speciilor de carnivore?

În prezent, carnivorele mari se găsesc pe o suprafață semnificativă a continentului european. Carnivorele mari se întâlnesc într-o mare diversitate de contexte de conservare în Europa, de la coastele Mediteranei în sud până la Marea Barents în nord, în zonele joase și munți, în terenurile agricole, în păduri și în tundră[1]. Există mai multe populații foarte mari și robuste de mii de animale și unele populații foarte mici care au doar câteva zeci de animale. În consecință, clasificările IUCN pentru populațiile individuale variază de la „Preocuparea cea mai mică” la „Periclitat critic”. Urșii ilustrează bine această diversitate în Europa, fiind prezenți în patru populații care numără de la 1700 la 7000 de indivizi, trei populații numără de la 200 la 700 de indivizi și trei cu mai puțin de 100 de indivizi. O diversitate similară a situației există pentru populațiile de râși și lupi[2]. Din perspectiva obiectivelor Uniunii Europene, de conservare a speciilor de carnivore, prioritare sunt activitățile de salvare a populaților de dimensiuni mici, reducerea fragmentării și degradării habitatelor și nu în ultimul rând îmbunătățirea coexistenței om-urs[3]. Pe baza datelor disponibile, se pare că majoritatea populațiilor mari de carnivore din Europa sunt stabile sau în creștere. Calitatea sistemelor de monitorizare a speciilor variază însă dramatic în Europa, unele țări au sisteme de monitorizare performante și robuste, însă în multe țări sistemele de monitorizare utilizate sunt inadecvate pentru a trage concluzii clare despre mărimea și tendința populațiilor.

Evoluția populației de urs în perioada 1954-2014 [14]

În această diversitate a situațiilor există o diversitate similară a amenințărilor și presiunilor în măsura în care toate populațiile sunt considerate amenințate de diferiți factori[3]. Cele mai multe dintre populații sunt expuse unor amenințări multiple, motiv pentru care are sens a lua în considerare ideea de impact cumulativ. Este importanta de subliniat ca presiunile și amenințările au o dinamica accentuata în timp și este necesară reevaluarea constantă a acestora. Dezvoltarea infrastructurii asociate cu transportul, producția de energie, distribuirea energiei și turismul,  conduce la schimbări în utilizarea terenurilor, reprezentând o amenințare la adresa faunei, fragmentând habitate continue (efect de barieră), crescând, în cazul infrastructurii de transport riscul mortalității datorat unor coliziuni cu vehiculele rutiere. Perturbarea continuă prin prezența omului în toate categoriile de habitate utilizate de carnivorele mari, îndeosebi în perioadele cheie precum cele de reproducere, poate avea impact negativ asupra acestora prin deplasarea lor către alte zone uneori mai puțin favorabile[4]. Managementul stânelor în peisajul montan și de dealuri influențează în mod negativ condițiile de trai pentru faună, prin deranjarea terenului, concurența directă la hrană (prădarea câinilor asupra speciilor de ungulate), prin deranjarea terenului (lătrat, hăituire animale sălbatice etc.) și prin transmiterea de boli. O altă problemă observabilă tot mai frecvent este creșterea toleranței faunei (îndeosebi a ursului brun) față de prezența umană.

În România, ultimele trei decenii au adus schimbări rapide în toate tipurile de habitate, inclusiv în cele forestiere[5], dar nu s-au efectuat studii de amploare privind impactul lor asupra faunei sălbatice în general și asupra carnivorelor mari în particular. Dezvoltarea social-economică accelerată amenință neselectiv habitatele naturale[6], iar pericolul pierderii habitatului reprezintă o nouă perspectivă negativă pentru conservarea pe termen lung a speciilor[2]. Nu există nicio îndoială că habitatele forestiere compacte și neperturbate din Carpați [5] sunt habitate cheie în care populațiile actuale de carnivore au supraviețuit în această parte a Europei.

Populații de  carnivore mari din România și managementul lor

În prima jumătate a anilor 1950, populația de urși în România a fost estimată la aproximativ 1.500  indivizi, cea de lupi la cca. 4.500[7] indivizi, iar cea de râs la cca. 500 indivizi. Datorită restricțiilor impuse asupra vânătorii în timpul regimului comunist, în anul 1990 populația de urși a fost estimată la aproximativ 8.000 indivizi[8]. Nebeneficiind de măsuri de management restrictive precum ursul, populațiile de lup și râs erau estimate la începutul anilor 1990 la cca. 2.500[7] respectiv 1.500 indivizi. Toate cele trei specii au suferit variații mai mult sau mai puțin ample ale efectivelor în ultimii 80 de ani. În perioada 1990-1997 ele au suferit o scădere drastică datorită ridicări majorității restricțiilor la vânătoare, după care a urmat o tendință de creștere ușoară timp de un deceniu.

Schimbări ale sistemului de management cinegetic aplicat celor trei specii în ultimii 70 de ani.

Începând cu 2007, după câțiva ani de tendință negativă, mărimea populației a devenit stabilă[2] . În cazul ursului,  în ciuda populației stabile  raportate, estimată constant din 2007 la aproximativ 6.500 de exemplare[2] au fost exprimate îndoieli cu privire la precizia metodelor utilizate[9]. În cazul lupului și râsului informațiile din ultimii ani sunt de asemenea diferite funcție de obiectivul raportării, totuși ultima raportare oficială a României către Comisia Europeană[10], din anul 2019, indică 6.450–7.200 urși, 2.500-3.000 lupi, 2.100–2.400 râși, cu mențiunea că cifrele prezentate sunt însumări ale populațiilor din bioregiunilor Alpine și Continentale iar părți din populațiile de carnivore mari sunt prezente în ambele bioregiunilor. Chiar dacă cifrele nu sunt în mod obligatoriu o reflecție a realității și există zone în Europa cu densități mai mari de urși, lupi și râși, putem afirma că România găzduiește cele mai stabile și sănătoase populații de carnivore mari de pe bătrânul continent.

Instituții implicate în managementul carnivorelor mari în România

În prezent, atribuții în managementul carnivorelor mari și a habitatelor lor, sunt distribuite mai multor instituții aflate în subordinea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, iar managementul situațiilor de urgență este în atribuția Ministerului de Interne. Activitățile de interes cinegetic sunt implementate de gestionari de fonduri cinegetice, organizații private ce au contracte de gestiune a fondurilor cinegetice cu administratorul faunei de interes cinegetic (Ministerul Mediului prin Direcția de Cinegetică) iar cele de conservare în Parcuri Naționale de către administratorii acestora. Distribuția atribuțiilor la nivel central și intermediar în ceea ce privește managementul carnivorelor mari și a altor specii de faună ce reprezintă resursă pentru carnivore, respectiv în domeniul conflictelor îngreunează implementarea unui sistem de management integrat din simplul motiv că fiecare entitate implicată are și va avea în continuare obiective profesionale diferite.

Conflictele om-carnivore sursă de conflict social

În general, populațiile speciilor de carnivore nu sunt în măsură să persiste în condițiile schimbărilor accelerate a utilizării terenurilor[11] dar pot fi prezente și în peisaje puternic fragmentate, în densități mici și producând frecvent pagube economice. Definim un conflict om fauna ca manifestându-se atunci când animalele reprezintă o amenințare directă și recurentă la mijloacele de subzistență sau de siguranță ale oamenilor, ceea ce duce la persecuția acestei specii[12]. Aflate tot mai accentuat în dezbateri publice, conflictele dintre oameni și carnivore mari sunt o realitate a prezenței în același peisaj atât a oamenilor, cât și a carnivorelor[13]. În practică nevoile omului şi ale carnivorelor, coexistând în același peisaj, pleacă de la necesități similare precum asigurarea hranei, menținerea integrității individuale şi/sau a familiei, asigurarea unui adăpost şi nu în ultimul rând perpetuarea speciei[14]. Conflictele s-au manifestat prin pierderi economice și victime umane în timp și au condus adesea la represalii majore[15]. Distribuția neuniformă a resurselor trofice, determinată de diferite modele de peisaj[16], coroborată cu alți factori de mediu și antropici determină atractivitatea unor zone care devin astfel favorabile apariției conflictelor[17]. Apariția conflictelor este determinată însă de și mai mulți factori care interacționează în moduri complexe: 1) condițiile de habitat, 2) disponibilitatea hranei, 3) dimensiunile populației de carnivore, 4) comportamentele individuale ale ursului și 5) eficacitatea răspunsului oamenilor[19].

Conflictele provocate de urs nu se încadrează în spectrul tipic carnivorelor, daune fiind raportate  nu doar în șeptel ci și în culturi, livezi, stupine sau chiar locuințe.  La modul general pagubele provocate de urs apar în principal din cauza comportamentului oportunist al urșilor combinat cu gestionarea slabă a fermelor, lipsei hranei din habitatele naturale în anumite sezoane sau comportamentul specific al unor indivizi[14]. În anul 2016 Ministerul Mediului a acordat despăgubiri pentru pagube provocate de urs în valoare de cca. 530.00 de euro[18]. (LE: în anul 2021 declarațiile Ministrului Mediului indică sume semnificativ mai mari, din păcate datele nu sunt disponibile public). Lupul produce pagube îndeosebi cazul fermelor de oi și capre, excepțional atacând și alte animale domestice de talie mare. Deteriorarea mărimii sau calității șeptelului din România cauzată de lupi este totuși nesemnificativă în comparație cu alte cauze de mortalitate înregistrate în rândul animalelor. Conform datelor furnizate de Ministerul Mediului, în anul 2016 a fost înaintat spre plată un număr de 60 dosare de pagube produse de lupi fiind achitată către persoanele păgubite echivalentul în lei a sumei de 31.168 euro, dar cu toate acestea este adesea percepută ca fiind excesiv de importantă[7]. În cazul lupului cauzele apariției pagubelor sunt cel mai frecvent generate de lipsa hranei sau de incapacitatea de a vâna (fie lupi solitari, fie haite ce au fost destrămate urmare a unei mortalități în rândul indivizilor).  Dintre cele trei specii de carnivore râsul este practic o specie ce nu provoacă pagube gospodăriilor, fiind înregistrate doar excepțional incidente, totuși împreună cu lupul sunt considerate de către vânători specii ce produc daune fondului cinegetic prin prădarea speciilor de ungulate[7]. Literatura de specialitate subliniază tot mai des că conflictele om-carnivore depășesc complexitatea ecologică a relației specie-habitat, iar eficiența strategiilor de reducere a conflictelor este condiționată de o mai bună înțelegere a contextului social și economic. Din această perspectivă, cadrul în care apar și se dezvoltă conflictele om-carnivor trebuie să fie interpretat din perspectiva următoarelor componente: condițiile ecologice, impactul asupra carnivorelor, impactul asupra oamenilor, eficiența intervențiilor umane. De această ultimă componentă depinde însă succesul acțiunilor de reducere a conflictelor, deoarece natura conflictelor om-carnivore are un caracter ciclic, iar prevenția trebuie privită ca un proces nu o acțiune independentă. Pe măsură ce conflictele se reduc sau cresc ca intensitate, eficacitatea răspunsului nostru poate avea impact asupra oamenilor și carnivorelor[19].

Coexistența om-carnivore mari între slogan și strategie.

Coexistența este o problemă controversată, care se schimbă în timp, ca răspuns la schimbările în resursele naturale sau la impactul animalelor asupra proprietății umane[13]. Cauzele acestei tolerante scăzute sunt foarte diverse si dependente de factori locali. Cel mai adesea este efectul cumulat al multor aspecte minore care acționează împreună. Lipsa tolerantei reprezintă o amenințare atât pentru populațiile mari, cat si pentru cele mici. Braconajul este o problema majora în întreaga Europa, iar în anumite cazuri a fost demonstrat ca poate afecta creșterile înregistrate anterior în cazul unor populații[2].  Braconajul practicat la orice specie afectează direct populațiile de faună prin eliminarea neselectiv din teren a exemplarelor si prin reducerea efectivelor speciilor pradă pentru carnivore. Privită doar ca binom pagubă-braconaj promovarea coexistenței rămâne doar un slogan.

Cadrul teoretic de abordare a conflictelor om-carnivore în sensul asigurării coexistenței (preluat după Wilson[19])

Un model strategic de promovare a coexistenței trebuie să stabilească în mod clar cauza conflictelor și să ajungă la o soluție eficientă, fără a alimenta dezbaterile politice prin promovarea unor soluții strict reactive[20]. O slăbiciune a sistemului rezultă din neînțelegerea mecanismelor ecologice care stau la baza producerii daunelor, respectiv utilizarea informațiilor ecologice învechite sau nerealiste, care alimentează în continuare conflictele dintre părțile interesate. Trebuie să subliniem faptul că numai perspectiva ecologică, referitoare la managementul carnivorelor mari, nu este suficientă. Aspectele sociale, generate de păgubirea proprietăților, trebuie, de asemenea,  să fie abordate în mod obiectiv, pentru a oferi soluții eficiente[20], astfel evitându-se conflictele sociale ce se dezvoltă în jurul subiectului. Din această perspectivă este necesar să conștientizăm că conflictele în conservare sunt în final despre oameni cu diferite interese, vizuini și valori[21].

Creșterea nivelului de informații privind speciile nu este doar un deziderat cu pretenție științifică ci o necesitate socială și politică. În contextul conflictului actual generat de suspendarea vânătorii ursului brun în toamna anului 2016, una din dilemele asociate acestuia este reprezentat de potențiala clasificare a populației de urs din România ca fiind o ”populație politică”, adică o populație a cărei atribute sunt stabilite pentru a servi unor interese politice[22] sau de grup. Această abordare nu permite armonizarea diferitelor interese și nu servește obiectivelor de conservare fundamentate pe cei trei piloni, ecologic, social și economic. În contextul istoric românesc, evoluția populațiilor de carnivore, specii cheie în ecosistemele forestiere din România[5] a fost influențată direct de managementul centralizat și strict controlat al speciilor de interes cinegetic[8], de modul de utilizare a terenurilor și de prezența habitatelor corespunzătoare. Suplimentar, condiție esențială, a fost acceptarea (fie impus, fie ca formă de manifestare a unei culturi tolerante și apropiate de natură) de către oameni a carnivorelor împreună cu utilizarea unor mijloace tradiționale de protecție a fermei a contribuit la menținerea unui nivel de coexistență între carnivore și oameni[23] mai mare decât în alte părți ale Europei[24]. Riscul prezent pentru specii îl reprezintă faptul că nivelul de coexistență va fi dificil de păstrat în lipsa unor argumente accesibile atât factorilor de decizie, cât și publicului[20], argumente care ar trebui să se refere nu doar la aspectele ecologice, dar și la cele sociale și economice.

De la teorie la practică în conservarea carnivorelor mari

Prezența conflictelor poate fi un indicator al managementului general aplicat asupra populației și habitatelor, al managementului cinegetic dar și al abordărilor umane în raport cu aceste specii. Analiza conflictelor la scară locală exclude frecvent influența altor factori precum structura habitatelor, distribuția spațială și temporală a resurselor de hrană. Abordarea preventivă a conflictelor, ca proces continuu, necesită existența unor informații precum: zone predispuse la apariția conflictelor, factori ecologici ce influențează distribuția animalelor, dimensiunea arealelor cu habitate de calitate ridicată ce permit reproducerea și supraviețuirea unei specii[25], înțelegerea contribuției activităților antropice la apariția conflictelor dar și posibilitatea ca zonele cu conflicte să fie areale limitative sau ”ecological traps” [26], pentru populațiile de carnivore. Prelucrarea unor astfel de informații ar putea contribui la îmbunătățirea măsurilor de conservare a speciei la nivel populațional și la asigurarea coexistenței. Pe lângă această abordare holistică sunt necesare și mecanisme de feed back și corecție a procesului. În România însă, planificarea obiectivelor de management se realizează la nivel național[2] cu cerința unor factori interesați ca la nivel local ”managementul activ” să fie fundamentat pe reducerea populațiilor de carnivore plecând de la diferența dintre efectivul optim și cel estimat. În multe situații însă, același individ de urs produce mai multe pagube fermelor[27], dar numărul mare al conflictelor este pus pe seama densităților mari (în unele regiuni) al urșilor în România. Abordarea simplistă „număr mare de urși = număr mare de pagube” este explicația cel mai des întâlnită, urmată în argumentații de clasificarea comportamentului ca fiind ”anormal”. Managementul conflictelor, cu importante implicații sociale, datorită impactului asupra gradului de acceptare al carnivorelor mari, este din păcate abordat doar din perspectiva cinegetică, efectele acestei abordării unilaterale fiind greu de cuantificat[14].

Îmbunătățirea cunoștințelor despre specii (populații, distribuție, ecologie și comportament) prin metode verificabile și transparente reprezintă un obiectiv ce trebuie asumat de toți factorii interesați de managementul speciilor[28]. În cadrul unui atelier de lucru organizat de Platforma UE privind coexistența între oameni și carnivorele mari in iunie 2017, s-au identificat mai multe priorități[29] de ordin tehnic printre care: (1) Crearea unui proces incluziv, transparent, pe baza căruia să se poată aborda în mod eficient problemele carnivorelor mari; (2) Elaborarea unei politici clare pentru deciziile privitoare la gestionarea carnivorelor mari; (3) Îmbunătățirea metodologiei de monitorizare a carnivorelor mari. Factori interesați prezenți au agreat că ”… managementul carnivorelor mari trebuie întemeiat pe dovezi științifice temeinice, utilizându-se cele mai bune şi mai demne de încredere date disponibile. Aceste eforturi necesită continuarea activităților de cercetare, dezvoltare şi integrare a eforturilor de monitorizare, implicând toate grupurile de interes în metodele de colectare.” [29].

Un alt pilon important în conservarea speciilor este faptul că orice planificare a activităților de conservare a carnivorelor mari necesită o integrare mai profundă cu activitățile umane[3] iar, pentru a menține statutul de conservare a speciilor, activitățile umane ar trebui să ia în considerare prezența acestora[30].  Pentru aceasta este necesară o abordare îmbunătățită: (1) Populația de carnivore din România trebuie văzută și analizată pe scară largă și în mod transdisciplinar[20], indiferent de limitările administrative[31] impuse de existența limitelor unităților de management a faunei sălbatice, comunelor sau județelor[4,9] și (2) strategiile trebuie planificate folosind o abordare de jos în sus[32] având în vedere în primul rând aspectele ecologice și sociale. Pentru a atinge scopul de dezvoltare a unui model de conservare adecvat, procesul necesită cel puțin următoarele etape: (1) obținerea unor informații științifice solide[30,9,20], (2) obținerea unui acord între părțile interesate[33], (3) simplificare cadrului administrativ eventual prin constituirea unei instituții dedicate gestiunii faunei și clarificarea responsabilităților și (4) implicarea publicului și a altor factori interesați în promovarea noilor politici[15]. Odată această abordare asumată, prin susținerea cercetării și transparență este posibil ca în România procesul de asigurare a coexistenței om-carnivore să intre pe un făgaș normal dorit de societate.


[1] From conflict to coexistence: insights from multi-disciplinary research into the relationships between people, large carnivores and institutions. Prepared by the Istituto di Ecologia Applicata with the assistance of the Norwegian Institute for Nature Research and with the contributions of the IUCN/SSC Large Carnivore Initiative for Europe. https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/carnivores/pdf/task_4_conflict_coexistence.pdf

[2] Kaczensky, P., G. Chapron, M. von Arx, D. Huber, H. Andrén, and J. Linnell. 2012. Status, management and distribution of large carnivores-bear, lynx, wolf & wolverine-in Europe, Part 2. Brussels.

[3] Boitani, L., F. Alvarez, O. Anders, H. Andren, E. Avanzinelli, V. Balys, J. C. Blanco, U. Breitenmoser, G. Chapron, et al. 2015. Key actions for Large Carnivore populations in Europe. Institute of Applied Ecology (Rome, Italy). Report to DG Environment, European Commission, Bruxelles. Contract no. 07.0307/2013/654446/SER/B3

[4] Pop, I. M., V. D. Popescu, S. Chiriac, R. M. Sandu. 2013. Ghid pentru estimarea populației de urs brun. Green Steps, Brașov

[5] Rozylowicz, L., V. D. Popescu, M. Pǎtroescu, and G. Chişamera. 2011. The potential of large carnivores as conservation surrogates in the Romanian Carpathians. Biodiversity and Conservation 20:561–579.

[6] Maanen, E. van, G. Predoiu, R. Klaver, M. Soulé, M. Popa, O. Ionescu, R. Jurj, S. Negus, G. Ionescu, and W. Altenburg. 2006. Safeguarding the Romanian Carpathian Ecological Network. A vision for large carnivores and biodiversity in Eastern Europe. ICAS / A&W ecological consultants, Brașov

[7] Chiriac, S., Pop M.I., Sin, T., Gazzola A., Berde L.G., Szabo S., 2017 Lupul – mit, realitate, conservare. 200 p. Editura Green Steps, Brașov.

[8] Micu, I. 1998. Ursul brun. Aspecte eco-etologice. Editura Ceres.

[9] Popescu, V. D., K. A. Artelle, M. I. Pop, S. Manolache, and L. Rozylowicz. 2016. Assessing biological realism of wildlife population estimates in data-poor systems. Journal of Applied Ecology 53:1248–1259

[10] http://cdr.eionet.europa.eu/Converters/run_conversion?file=ro/eu/art17/envxhrpcw/RO_species_reports-20190805-153845.xml&conv=593&source=remote

[11] Karanth, K. U., and R. Chellam. 2009. Carnivore conservation at the crossroads. Oryx 43:1–2.

[12] Definiție propusă de Human Wildlife Conflict Task Force din cadrul IUCN Species Specialist Group

[13] Dorresteijn, I., A. I. Milcu, J. Leventon, J. Hanspach, and J. Fischer. 2016. Social factors mediating human–carnivore coexistence: Understanding thematic strands influencing coexistence in Central Romania. Ambio 45:490–500

[14] Pop I.M. 2019.  Conservarea ursului brun în Carpații Orientali. Teză de doctorat, Universitatea București, Facultatea de Geografie

[15] Can, Ö. E., N. D’Cruze, D. L. Garshelis, J. Beecham, and D. W. Macdonald. 2014. Resolving Human-Bear Conflict: A Global Survey of Countries, Experts, and Key Factors. Conservation Letters 7:501–513

[16] Primack, R. B., C. Ioja, M. Pătroescu, and L. Rozylowicz. 2008. Fundamentele conservarii diversitatii biologice. Editura A.G.I.R, București.

[17] Penteriani, V., M. D. M. Delgado, M. Krofel, K. Jerina, A. Ordiz, F. Dalerum, A. Zarzo-Arias, and G. Bombieri. 2018. Evolutionary and ecological traps for brown bears Ursus arctos in human-modified landscapes. Mammal Review 48:180–193

[18] https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/carnivores/pdf/59_Coexistence%20between%20humans%20and%20large%20carnivores%20in%20Romania%20_%20Mihai%20Pop.pdf

[19] Wilson, S.M. 2016. A guidebook to human-carnivore conflict: Strategies and tips for effective communication and collaboration with communities. Slovenia Forest Service – LIFE DINALP BEAR project, Ljubljana, Slovenia. 60 pp.

[20] Hartel, T., B. C. Scheele, A. T. Vanak, L. Rozylowicz, J. D. C. Linnell, and E. G. Ritchie. 2019. Mainstreaming human and large carnivore coexistence through institutional collaboration. Conservation Biology:cobi.13334.

[21] Redpath, S.M., Young, J., Evely, A., Adams, W.M., Sutherland, W.J., Whitehouse, A. et al. 2013 Understanding and managing conflicts in biodiversity conservation. Trends in Ecology and Evolution, 28, 100– 109

[22] Darimont, C. T., P. C. Paquet, A. Treves, K. A. Artelle, and G. Chapron. 2018. Political populations of large carnivores. Conservation Biology 32:747–749

[23] Salvatori, V., H. Okarma, O. Ionescu, Y. Dovhanych, S. Find’o, and L. Boitani. 2002. Hunting legislation in the Carpathian Mountains: implications for the conservation and management of large carnivores. Wildlife Biology 8:3–10.

[24] Pop, I. M., S. Chiriac, L. Bereczky, L. Berde, R. M. Sandu, and S. Szabó. 2013. Metodologie standard pentru echipele de evaluare a riscului-Risk Assessment Team (RAT). Green Steps, Brașov.

[25] Pulliam, R. H. 1988. Sources, Sinks, and Population Regulation. The American Naturalist 132:652–661

[26] Martin, J., E. Revilla, P. Y. Quenette, J. Naves, D. Allainé, and J. E. Swenson. 2012. Brown bear habitat suitability in the Pyrenees: Transferability across sites and linking scales to make the most of scarce data. Journal of Applied Ecology 49:621–631

[27] Bereczky, L., I. M. Pop, and S. Chiriac. 2011. Trouble-Making Brown Bear Ursus Arctos Linnaeus, 1758 (Mammalia: Carnivora) – Behavioral Pattern Analysis of the Specialized Individuals. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle Grigore Antipa 54:541–554

[28] Popescu V., Pop M., Chiriac S., Rozylowicz L. 2019 Romanian carnivores at a crossroads. Science 364 (6445): 1041

[29] https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/carnivores/pdf/46_Workshop-statement_FINAL-ro.pdf

[30] Di Minin, E., R. Slotow, L. T. B. Hunter, F. Montesino Pouzols, T. Toivonen, P. H. Verburg, N. Leader-Williams, L. Petracca, and A. Moilanen. 2016. Global priorities for national carnivore conservation under land use change. Scientific Reports 6.

[31] Blanco, J. C. (Ed). 2012. Towards a population level approach for the management of large carnivores in Europe. Challenges and opportunities. Brussels.

[32] Davis, H., D. Wellwood, and L. Ciarniello. 2002. “Bear Smart” Community Program: Background Report. BC Ministry of Water, Land and Air Protection, Victoria

[33] Linnell, J., V. Salvatori, and L. Boitani. 2007. Guidelines for Population Level Management Plans for Large Carnivores. A Large Carnivore Initiative for Europe report prepared for the European Commission. Rome

Un comentariu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s