Studiul parțial publicat pe site-ul Ministerului Mediului (link aici: Proiect de Ordin privind aprobarea nivelului de prevenție și de intervenție pentru prevenirea pagubelor și a accidentelor produse de specia urs (Ursus arctos) | Ministerul Mediului (mmediu.ro)) conține, în ciuda faptului că nu este complet, câteva idei esențiale pentru definirea cadrului în care se dorește a fi realizată vânătoarea ursului în România.

Înainte de a trece mai departe la cele două paragrafe din Studiul parțial privind estimarea populației de urs care m-au pus pe gânduri, vreau să lamuresc un lucru important și anume perspectiva mea trecută și prezentă asupra vânătorii. Experiența de până acum mă face să cred că vânătoarea poate să fie unealtă în conservarea ursului doar dacă îndeplinește cumulativ două condiții și anume: poate fi justificată ecologic și poate fi justificată social, în condițiile în care aceste justificări depășesc stadiul de opinie personală și sunt argumentate folosind metode științifice. Adică, justificăriile sunt fundamentate pe date corecte, obținute cu metode validate, informațiile nu pot fi reinterpretate după pofta unuia sau altuia, obiectivele de conservare și obiectivele asumate pentru implementarea vânătorii sunt clar definite, riscurile clar evaluate, modul de verificare a implementării este eficient, impactul este cuantificabil și sistemul permite feed-back permanent cu scopul de a permite îmbunătățiri în folosul oamenilor și a speciei. Totul realizat cât se poate de transparent și etic, iar cei ce nu pot respecta acest tip de sistem sunt scoși pe viață din el. În cei 16 ani de când activez în domeniu nu am constatat niciodată că vânătoarea ursului merge în direcția asta nici măcar la nivel de intenție.

Revenind la studiul parțial privind estimarea populației de urs și a nivelului maxim de intervenție, cele două paragrafe care mi-au atras atenția demonstrează că în prezent capacitatea sistemului de a se reforma e nulă și nu pentru că nu are cu cine și cu ce, ci pentru că nu are capacitatea să învețe din greșeli. În introducerea la studiu se regăsește acest pasaj „Populațiile ursului brun (Ursus arctos L.) din România au cunoscut importante fluctuații, determinate mai ales de atitudinea populației și a unor evenimente istorice. [….] Măsurile de protecție deosebită inițiate în scopul salvării ursului brun, au asigurat refacerea populațiilor, astfel încât în anul 1988 populația de urși din România era estimată la aproximativ 7880 indivizi. După anul 1990 efectivele au scăzut mai ales din cauza braconajului, a utilizării ilegale a otrăvurilor, dar și a stabilirii unor recolte mai mari în vederea reducerii conflictelor ca urmare a suprapopulării. În prezent populația de urs din România este estimată la 8093 de exemplare (conform datelor din anul 2022 furnizate de MMAP).”

Trebuie completat că în intervalul 1990-1996 populația de urs scăzut până la cca. 5500. Cauzele au fost braconajul cu arma, cu capcane și cu otrăvuri, însă dimensiunea reală a acestui fenomen nu a fost niciodată estimată. Singurul element controlabil în și de sistemul cinegetic a fost cota de recolta (propusă pentru reducerea pagubelor) pe care autorii studiului o declară acum ca fiind nesustenabilă. Mecanismele aplicate atunci precum restricționarea împușcării femelelor sau autorizatia pentru vânătoarea cu străini aprobată direct de minister, nu au redus impactul cumulat al braconajului și vânătorii legale asupra populației de urs. Pentru informare corectă trebuia spus că în perioda 1990 -1996 au fost vânați legal un număr de 309(1990), 246(1991), 265 (1992), 248 (1993), 105 (1994), 105 (1995) respectiv 141 (1996) urși (cifre preluate din reviste de specialitate cinegetică), efective extrase care asociate cu mortalități naturale și antropice necuantificate au dus la scăderea populației cu cca. 2000 de exemplare.

Acum în anul 2023, populația de urs este estimată tot la cca. 8000 de exemplare, ca în 1990. Identic cu acea perioadă e si faptul că nu știm nimic despre nivelul real al braconajului (nici cel cu arma, nici cel cu laturile), al mortalității accidentale (odată cu creșterea intensității traficului rutier numărul de accidente este pe un trend crescător). Diferit în 2023 față de 1990 este că în prezent ursul e specie protejată, că habitatele sunt tot mai fragmentate, că deranjul e semnificativ mai mare. Diferit e și faptul că sistemul cinegetic prin mecanismele instituționale lipsite de viziune dar pline de interese propune o cotă  de prevenție de 426 de exemplare de urs, cotă mai mare decât orice cotă propusă în perioda 1990-1996 (ursul nu a fost specie protejată în această perioadă). Deci, să recapitulăm, avem un context ecologic semnificativ mai prost, unul social complet schimbat, iar soluția propusă este să repetăm într-un mod și mai prost ceva ce deja am constatat că nu merge. Asta în contextul în care schimbările din ultimii 2 ani, desi nu suficient de bune și transparente, au produs niste efecte asupra nivelului de conflicte om-urs (principalul motiv invocat și în 1990 și în 2023).

Al doilea paragraf este unul de pe ultima pagină a studiului, nefiind clar din ce secțiune face parte această pagină: ”Densitatea foarte mare a ursilor in Romania provoaca numeroase pierderi in randul puilor prin uciderea acestora de catre masculi , reactia femelelor cu pui pentru a-i  proteja; – parasirea habitatului natural si refugierea in culturi agricole, trupuri mici de vegetatie forestiera, in apropierea localitatilor, unde creste riscul de conflict cu populatia locala iar puii cresc practice habituati. […] in recoltarea pentru preventie se va incerca reducerea proportiei de masculi, astfel incat femelele cu pui sa poata sa revina in habitatul natural. […] ”

Prima parte se traduce prin faptul că există în sistemul populațional mecanisme de reglaj natural a populației de urs și anume cele reprezentate de masculii așa numiți dominanți care ucid puii. Ca orice sistem natural însă, în reacție la acest fenomen natural, femelele cu pui manifestă un mecanism de protecție necunoscut în detaliu și anume se apropie de zonele locuite (unele rămân perioade lungi de timp) pentru a se ferii de masculi. În unele zone din România, precum Valea Prahovei și Brașov) aceste două mecanisme se manifestă mai accentuat decât în altele (Emergency‐line calls as an indicator to assess human–wildlife interaction in urban areas – Pop – 2023 – Ecosphere – Wiley Online Library) și cu siguranță nu sunt în concordanță cu dorința omului. Ambele mecanisme indicate în studiu sunt, cel puțin pe baza informațiilor de până în prezent, considerate ca valide chiar dacă anumite elemente nu sunt în totalitate cunoscute.

Deoarece studiul este unul ce are ca obiectiv vânătoarea și nu soluționarea conflictelor om-urs prin metode alternative, dilema simplistă se rezumă în a alege din două opțiuni: (1) a vâna urși tineri și femele (fără pui bineînțeles!) în proximitatea localităților (la o distanță sigură și confortabilă cinegetic) sau (2) a împușca masculii dominanți pentru a face loc tinerilor și femelelor să se întoarcă în pădure. Ultimul paragraf din studiu confirmă opțiunea aleasă și anume că masculii dominanți trebuie să fie scoși din populație. Propunerea de ordin bate în cuie optiunea mascând-o mișelește cu pragul de peste 500 de puncte CIC peste care urșii nu pot fi împușcați. Daca cineva se va uita pe punctajele urșilor împușcați în trecut va observa că urși cu punctajul acesta se împușcă rar.

Între o opțiune greu de implementat și aducătoare de venituri mici și medii și o opțiune simplă si aducătoare de venituri substanțiale unei mici părți a entităților din domeniu, sistemul cinegetic a ales-o pe cea de a doua, asumând astfel riscul de a afecta semnificativ probabil cel mai important element din sistemul de reglaj natural a populației! Speculez că pe termen scurt se va observa o reducere a populației dar pe termen lung baza piramidei pe vârste a populației se va mării și prin urmare pe termen lung populația va crește, pagubele vor crește, cotele vor crește. Exact ce s-a întâmplat din 1996 încoace. Cârcotașii vor spune că la vânătoare se împușcă urși mici și medii. Îi rog să arunce o privire pe derogările realizate anul trecut și vor constata că cca. 30% din urși împușcați au fost urși cu vârste peste 10 ani, cu punctaj CIC între 400 și 500, ce au deja potențialul de a fi urși dominanți . Dacă nu au timp atunci să arunce o privire pe graficul de mai jos.

Concluzia mea este că sistemul prin mecanisme instituționale componente nu are capacitatea să analizeze corespunzător ceea ce s-a întâmplat în trecut și să se adapteze unui context nou. E manifestarea sindromului Puterea obișnuinței ((154) Florian Pitiș – Puterea obișnuinței – YouTube). Adică la fel ca în 2016 stabileste populații, stabilește formule alambicate pentru cote dar nu evaluează impact, efecte, riscuri. Nici măcăr nu exemplifică ce a fost bine până acum în sistem, deși s-au făcut și lucruri bune. Perspectiva mea este că argumentele ecologice, atât de necesare justificării utilizării vânătorii ca măsură de management lipsesc din acest studiu și sunt înlocuite de un discurs cu pretenții dar gol care nu face cinste nici vânătorilor și nici cercetătorilor. Cele sociale sunt și ele cârpite pe niște hărți care transformă pagubele în cifre și nu spun nimic despre valorile și comportamentul oamenilor. Trist, căci nu am crezut că voi ajunge sa spun asta, însă cu toții, cei implicați într-un fel sau în altul am pierdut 7 ani din viață căci ne întoarcem la sistemul putred din anul 2016.

Va urma.